Picioarele ei goale sunt mângâiate suav de firele lungi și verzi ale infinitului. Nimic nu o mai poate atinge.
Pașii și-i îndreaptă spre neant, privind în zare cu o sclipire strălucitoare prelingându-i-se pe porțelanul imperfect și fin. Corpul nu și-l mai simte, ca și când ar fi paralizat în cea mai puternică anestezie. Doar părul îi mai zâmbește sub razele calde ale soarelui.
Își întinde mâna să apuce o bucată de fericire, însă singurul lucru pe care pielea de catifea albă o simte sunt petalele însângerate ale macilor de mai.
Își ridică privirea...
Ochii îi sunt la fel de pustiiți de viață, dar plini de un ocean infinit, care se revarsă într-o cascadă.
Și fata din câmpul de maci continuă să privească spre infinit...
