Fata din câmpul de maci

Picioarele ei goale sunt mângâiate suav de firele lungi și verzi ale infinitului. Nimic nu o mai poate atinge.

Pașii și-i îndreaptă spre neant, privind în zare cu o sclipire strălucitoare prelingându-i-se pe porțelanul imperfect și fin. Corpul nu și-l mai simte, ca și când ar fi paralizat în cea mai puternică anestezie. Doar părul îi mai zâmbește sub razele calde ale soarelui.

Își întinde mâna să apuce o bucată de fericire, însă singurul lucru pe care pielea de catifea albă o simte sunt petalele însângerate ale macilor de mai.

Își ridică privirea...

Ochii îi sunt la fel de pustiiți de viață, dar plini de un ocean infinit, care se revarsă într-o cascadă.

Și fata din câmpul de maci continuă să privească spre infinit...

Red Silk

Te scufunzi într-un ocean prea adânc pentru ca șervețelele să îți usuce obrajii, privești în zare, iar lumina nu mai îți încălzește mătasea roșie peticită de atât de multe ori cu mii de cusături minuscule. Simți că fiecare fir se va desprinde bucată cu bucată, iar tu nu vei mai fi capabilă să coși la loc ceea ce timpul a distrus.

Și aștepți...

Aștepți să vină în interiorul croitoriei tale cel mai priceput dintre croitori, acela care să îți cunoască gusturile, materialele și culorile preferate fără să te întrebe. Să vină și să coasă cu magia firului lui aurit bucata de mătase roșie, iar atunci când creația lui va fi completă, acea bucată peticită de mătase roșie să se transforme într-o superbă rochie.

Și tu, da tu, fata fără aer de pe fundul oceanului, a cărei mică bucată de mătase roșie nu mai putea fi salvată decât prin magie, tu să fi cea care îi poartă creația divină, pentru prima dată. Iar EL, croitorul atât de priceput să mânuiască acul și ața care îți străpunge mătasea, EL să fie cel care te privește cu acea sclipire de diamant, cum metamorfoza unei omide în cel mai rar, dar splendid fluture, devine posibilă. 

La Multi Ani, Mama!

Mama,

Poate nu a fost acesta primul cuvânt pe care l-am rostit și poate ca nu ai fost tu prima persoană pe care am văzut-o, nu am de unde să știu, pot doar sa-mi imaginez, dar ceea ce știu sigur e că încă din momentul în care m-ai ținut pentru prima oară în brațe ai fost mereu acolo pentru și lângă mine, susținându-mă necondiționat în orice situație, chiar dacă nu doar o dată ți-am greșit.

Azi, când pentru prima dată nu sunt alături de tine în această zi atât de specială pentru tine și pentru noi, cei care te iubim, vreau în primul rând să îți urez ”La mulți ani!’’ Dat fiind faptul ca nu pot personal, m-am gandit sa fac asta într-un mod mai special, mai puțin banal, astfel am incercat sa astern aici iubirea, aprecierea si respectul pe care ti-l port.

Poate ca nu ți-o spun de multe ori, dar ești cea mai importantă persoană în viața mea, te iubesc nespus de mult și vreau să îți mulțumesc pentru tot: în primul rând pentru ca mi-ai dat viață, iar fara tine azi nu as fi nimeni si nicaieri, în al doilea rând pentru că ai fost mereu suportul de care am avut nevoie, încă de la primii pași și până în prezent, dar mai presus de toate pentru că ești atât de prezentă în viața mea, mereu pregătită cu un sfat, cu o vorba buna, sau chiar cu o mustrare, pentru ca nimeni nu poate să mă înțeleagă mai bine decât tine, chiar și atunci când nu îți spun nimic tu știi exact ceea ce simt.

Mulțumesc pentru valorile pe care mi le-ai indus și fără de care azi nu aș fii ceea ce sunt, mulțumesc pentru toate sacrificiile pe care le-ai făcut astfel încât să am parte de tot ceea ce e mai bun, mulțumesc pentru că de multe ori te-ai pus pe tine pe locul doi, iar eu și Dragoș am fost întotdeauna prioritatea. Mulțumesc pentru toate momentele frumoase de care am avut parte de-a lungul timpului, mulțumesc pentru educația și suportul pe care mi l-ai oferit mereu si pentru dragostea pe care ne-ai oferit-o tuturor mereu. În cele din urmă vreau să îți mulțumesc pentru că dintre toate femeile de pe planetă TU ești mama mea si niciodata nu mi-as dori sa fie altfel.

Chiar dacă distanța nu îmi permite să o fac personal acum, deși mi-aș dori, îți trimit cea mai caldă îmbrățișare, cel mai mare pupic posibil și sper ca această zi să fie încărcată de iubire, fericire și surprize plăcute din partea tuturor celor de acasă.

Îmi e nespus de dor de tine, te iubesc, te respect și chiar dacă acum nu suntem aproape una de cealaltă, vreau să știi că ești mereu prezentă în gândul și în inima mea.

LA MULȚI ANI, MAMA! TE IUBESC!

Cipru: Close distance

Week-end-ul care tocmai a trecut a fost unul încărcat de experiențe și trăiri noi, dar deja aceste sentimente nu mă mai surprind, căci întreaga mea ‘’aventură’’ aici a fost așa… NOUĂ, chiar surprinzătoare aș putea spune.

Deși credeam ca va fi un weekend plictisitor deoarece nu aveam parte de plajă, totul s-a dovedit a fi orice, doar plictisitor nu. Sâmbătă, sub pretextul unei vizite la magazin am profitat de ocazie să vizităm acea parte a orașului, căci magazinul era la aproximativ 20 de minute distanță. Cu ocazia aceastei plimbări am descoperit un oraș încărcat de istorie, tristă din păcate, dar frumoasă și extreme de interesantă. Totodată sâmbătă s-au împlinit 49 de ani de la revoluția care a avut loc exact în acea mică Piață pe care pașii mei o atingeu, parcă stângaci ca nu cumva ceva din acea încărcătură istorică să se deterioreze.

Acei câțiva oameni așezați la tavernele din zonă, veseli, vorbăreți și gălăgioși au fost singurul lucru care m-a putut face să revin cu picioarele pe pământ. Asta și mirosul îmbietor din

taverne, dar asta e o cu totul altă poveste.

De acolo am pornit la pas spre un loc minunat, de unde puteai privi panorama orașului în toată splendoarea ei, un fel de Belvedere din Clujul meu drag, dar cu o mult mai mare întindere, iar priveliștea era, crede-ți-mă, MINUNATĂ. Luminile orașului păreau mici licurici împrăștiați peste tot în zare, dar atracția principală inevitabilă a fost steagul Turciei, care ‘’veghea’’ asupra ciprioților. Când l-am văzut prima oară mintea mea l-a perceput ca și cum ar sta acolo să apere ceva ce îi aparține... în cazul de față Cipru. 

Am stat așa și am admirat peisajul din fața ochilor mei o bună bucată de timp, povestind vrute și nevrute, iar pe urmă ne-am întora la cămin, unde o nouă sesiune de povești a început, unde bariera lingvistică nu a fost un impediment, unde nu a mai contat că suntem români, greci sau turci, în momentul acela eram doar OAMENI. Oameni care își împărtășeau unul altuia experiențe de viață, trăiri, problemele cu care se confruntă fiecare națiune în parte, iar la o oră târzie din noapte, când somnul a pus stăpânire într-un sfărșit pe noi, ne-am retres fiecare în camerele nastre ca să fim fresh și încărcați cu enrgie pentru ziua care urma.

S-a dovedit că aveam nevoie de energie din plin, căci duminică am stabilit o sesiune de shopping, care ulterior s-a transformat într-o vizită culturală extrem de marcantă. După cum vă spuneam, Cipru este împărțită în două, e ca și cum ar fi două țări diferite sub egida aceluiași steag, partea sudică – grecească, iar partea nordică - turcească. Ei bine, duminică am ajuns să vizităm în profunzime ACEA parte din Nicosia, cea turcească. O hotărâre pe care am luat-o pe moment, dar care m-a făcut să realizez cât de norocoasă sunt pentru ceea ce am și pentru locul unde trăiesc, deoarece chiar după primii pași pe care i-am făcut dincolo de graniță am avut parte de un șoc cultural puternic.

Partea turcească a ciprului e efectiv țara nimănui...nerecunoscută nici de greci, nici de turci, oamenii sunt blocați în acea lume atât de slab dezvoltată, care nu evoluează, care nu prosperă. Dacă Lidra (strada centrală) are o veselie și o frumusețe aparte, care încântă orice privire, în partea sudică, în momentul în care treci granița, pe aceeași stradă găsești doar o sumedenie de magazine goale, închise, lăsate în paragină, e singurul lucru care apare la tot pasul în fața ta.

Deși din punct de vedere arhitectural clădirile sunt frumoase și ar putea constitui o adevărată încântare, neglijența acestora, vopseaua atât de veche, lipsa banilor care împiedică restaurarea lor, le face atât de triste și te duce cu gândul la o poveste din anii ’60, doar că acea poveste e realitatea lor zilnică în plin secol XXI. Aici pe străzi vezi doar bărbați care se uită suspicios la tine, cu ochii încărcați de tristețe și…steaguri. Steagul turciei, care este omniprezent parcă pentru a evidenția faptul că ei nu sunt și nici nu vor ca fie recunoscuți ca fiind ciprioți greci. E trist să vezi același popor, aceeași națiune, care împarte aceeași istorie că e despărțită de o linie invizibilă, dar indestructibilă totdată.

O tristețe cumplită m-a cuprins când am realizat greutatea cu care se confruntă acești oameni zi de zi, fără să fie capabili să prospere și ceea ce e și mai rău văzând bunăstarea în care trăiesc ceilalți la doar câțiva pași distanță. O realitate crudă, care cu timpul poate se va schimba, poate generația de azi e aceea care va realiza că divergențele între ei sunt inutile, că sunt același popor și ar trebui să se comporte ca atare.

Anyway, de acolo am pornit spre un restaurant cu specific cipriot, exact ceea ce mi-am dorit și pot spune cu mâna pe inimă ca nu am fost dezamăgită, dar despre această încântare a papilelor mele gustative și despre tradițiile locului vă voi povestii în următorul ‘’blog post’’, pentru că acea delectare de care am avut parte nu poate fi rezumată în 3 rânduri. Așa că mă opresc aici cu povestea, dar revin cu noi detalii extrem de curând.

Until then keep it classy and be proud of who you are! 

XOXO, Deea 

Cipru: A walk to remember

Nicosia mă surprinde în fiecare zi. Fiecare zi e diferită de cea precedentă, de fiecare dată am parte de noi trăiri, de noi experiențe, care nu încetează să mă uimească într-un mod din ce în ce mai plăcut.

Nimic nu e la fel aici. Pe de o parte ai parte de liniștea și pacea campusului (spre deosebire de gălăgia și agitația cu care eram eu obișnuită), iar pe de altă parte, culoarea, zgomotul și explozia de nou care ți-o oferă zona centrală a orașului.

Zilele trecute am vizitat o mică părticică din ceea ce înseamnă ‘’viața cipriotă’’. Am ezitat să fac asta până acum deoarece nu știam exact unde trebuie să ajung și cum ar trebui să procedez. Din fericire însă am avut parte de ajutor, iar incursiunea mea în cultura cipriotă a început, cum altfel dacă nu cu o călătorie cu autobuzul. J

În drumul meu spre “Old Town of Nicosia” am admirat peisajele autohtone, am făcut cunoștință cu modul de viață al ciprioților, casele lor, care seamănă mai degrabă cu vile sau case de vacanță, nicidecum cu cele pe care, eu una, eram obișnuită să le văd în România. Mici, cochete, decorate cu mult bun gust, dar în special pline de verdeață și de culoare datorită numeroaselor flori, aceste cutii decorative nu fac altceva decât să te ducă cu gândul la mare, la soare și la multă voie bună.

Ajunși la destinație surprinderea mea a luat o cu totul altă direcție, căci zona centrală părăsea acea liniște și pace pe care eu o cunoșteam în favoarea zgomotului și a agitației specifice în principal zonelor turistice. Aici clădirile vechi cu vopseaua scorojită prin care puteai să vezi bucățile de cărămidă, se îmbinau atât de plăcut și de frumos cu noul oferit de decorul fiecărei cafenele, al fiecărui restaurant.

Sentimentul de viață trăită din plin te pătrunde mai ales datorită mulțimii de oameni pe care o vezi de o parte și de alta, tineri, bătrâni, familii, cupluri sau pur și simplu  grupuri de prieteni care ocupă ’’terasele”(dacă le pot numi așa) fiecărui local. Spun asta pentru că de fapt acele terase nu sunt altceva decât scaune sau canapele multicolore, vechi sau într-un design modern așezate pur și simplu pe stradă.

După primul pas pe care îl faci în această nouă lume o multitudine de mirosuri îți inundă porii. Mâncăruri delicioase, cafele savuroase, înghețate, răcoritoare sau poate parfumul lumânărelelor așezate pe fiecare masă, îmbinate, te poartă într-o altă dimensiune, te fac să te simți dintr-o dată parcă mai fericit, mai plin de viață, de speranță și e inevitabil să nu zâmbești și să nu te gândești că viața e frumoasă.

Poate sună ca un clișeu, dar pentru mine acele restaurante în aer liber au fost o adevărată încântare. Cât despre restul, o multitudine de magazine pentru toate buzunarele, pentru toate gusturile, care nu au reușit să mă facă să îmi doresc o sesune de shopping cât mai urgentă.

Totuși, ceea ce mi s-a părut cel mai interesant a fost inventivitatea localnicilor. Deoarece aici temperaturile rar sunt sub 35º, oamenilor le-ar fi absolut imposibil să stea să savureze o cafea afară pe o asemenea căldură. Așa că au venit cu ideea de a agăța între case bucăți de pânză triunghiulare care pe lângă faptul că te protejează de soare, oferă și locului un decor inedit.

La întoarcere am avut parte de o nouă surpriză, un concert ținut de doi tineri artiști locali, un fel de cântăreți stradali, care cântau pentru pura lor plăcere și pentru a-i încânta pe cei din jur, fără să accepte bani de la aceștia și pentru o clipă am simțit acel moment ca un fel de mulțumire din partea orașului pentru că sunt aici, pentru că am luat deciziile pe care le-am luat, dar totodată l-am simțit ca pe o asigurare că acele decizii au fost bune, corecte.

Așa că, după ce am cunoscut cum se cuvine locul acesta minunat, am de gând ca în zilele care urmează să îl revăd pentru o sesiune de shopping și pentru a  mă înfrupta din delicatesele bucătăriei tradiționale, despre care promit că vă voi povesti și vouă cât mai curând posibil.

Until then keep it classy and be proud of who you are! 

XOXO, Deea 

Cipru: Different but the same

A trecut deja o săptămână, dar nu prea realizez încă ceea ce mi se întâmplă. E ciudat faptul că mă aflu într-un alt colț al lumii, dar parcă totul  e neschimbat, familiar. Treceam azi pe lângă o peluză cu iarba proaspăt tăiată, iar acel miros îmbietor, pentru care tot timpul am avut o slăbiciune aparte, mi-a invadat toți porii și m-a făcut să mă gândesc dacă chiar suntem atât de diferiți unii față de alții, dacă faptul că avem obiceiuri, o istorie și o cultură diferită, sau vorbim o altă limbă ne face să fim DIFERIȚI unii față de alții, când respiram același aer, stăm sub același soare, simțim la fel și poate avem aceleași gusturi în atât de multe privințe.

În aceste zile am avut de-a face cu tot felul de situații cu care nu m-am mai confruntat anterior. Spre exemplu, în căutarea mea disperată a unui magazin m-am “pierdut” și am realizat că am ajuns aproape lângă autostradă, moment în care am spus STOP, trebuie să mă întorc, căci sigur nu sunt pe drumul cel bun. Și eu care credeam că am o bună orientare în spațiu...Nee!

Totuși, cel mai greu am crezut că îmi va fi în week-end, pentru că până atunci săptămâna a decurs destul de bine și liniștită: dimineața muncă, reveneam acasă după-masa, iar timpul care rămânea, destul de scurt de altfel, trecea surprinzător de repede printre discuții cu ai mei și cu prietenii, mâncare și puțină socializare cu vecinii. Week-end-ul însă era o cu totul altă poveste. Mă gândeam…”ce voi face atât de mult timp singură?” Îmi și imaginam deja că voi intra în depresie și voi începe să plâng inevitabil.

Dimineața de sâmbătă mi-a adus însă o surpriză extrem de plăcută, când unul dintre noii mei vecini mi-a bătut la ușă să mă întrebe dacă nu vreau să merg împreună cu câțiva prieteni de-ai lui la mare. Nici că aveam nevoie de mai mult. În maxim 30 de minute am fost gata și am pornit spre mare, care e la o oră distanță de Nicosia.

Pe drum ne-am decis asupra orașului Limassos, un oraș foarte frumos, colorat, viu, care, am aflat ulterior, este supranumit ‘’Mica Moscova’’ datorită numărului mare de ruși care locuiesc acolo (eu totuși nu am întâlnit niciunul). Plaja era plină de oameni, dar spre fericirea noastră am reușit să găsim două fotolii de plajă libere, ne-am aruncat în grabă lucrurile și am fugit în apă.

Transparența ei a fost ceea ce m-a uimit cel mai tare. Indiferent de cât de adâncă ar fi fost și cât de mult te-ai fi avântat în larg puteai să vezi fundul mării cu ușurință. Valurile au fost și ele prezente într-un număr destul de mare, dar nu că ne-ar fi păsat! Compensa căldura de afară și bineînțeles căldura apei care atingea cel puțin 30º.

Am profitat din plin de mare, de soare și de barul drăguț de pe plajă, foarte cochet, relaxant și care serveau un Espresso Freddo delicios. Ziua s-a încheiat într-un pub, într-o atmosferă relaxantă de muzică grecească live, care a fost o adevărată delectare pentru auzul meu, independent de faptul că nu înțelegeam versurile. Acum înțeleg de ce se spune că muzica este limbajul comun care unește oamenii.

Așa că pot să declar fără nici cea mai mică remușcare că am avut un week-end reușit din toate punctele de vedere, în care am sorbit din paharul culturii locale din plin și în care am reușit să cunosc mult mai bine oameni diferiți, dar atât de asemănători și speciali.

După ce am stat și m-am gândit puțin am decis ca în perioada pe care o voi petrece aici să scriu săptămânal cele mai importante lucruri pe care le experimentez și poate așa veți putea ajunge să cunoașteți și voi puțin din cultura și frumusețile locului văzută prin ochii mei.

Until then keep it classy and be proud of who you are!

XOXO, Deea

Cipru: Beautiful life

Un nou loc, o nouă provocare, un nou început. Cu inima îndoită, așa a început călătoria mea în Cipru, o călătorie ce are să țină 3 luni, în care sper să învăț, nu doar despre ceea ce ține de planul profesional, ci și să învăț să mă cunosc pe mine, să ma descopăr sau redescopăr. Spun asta pentru că mi-a fost greu să mă despart de familie, de prieteni, de viața pe care o aveam acasă, toate pentru a-mi lua destinul în propriile mâini, pentru a pleca în lumea largă singură, fără să cunosc pe nimeni, într-o țară a cărei limbă nu o cunosc și de la care nu știam la ce sa ma aștept.

Despărțirea a fost grea și nu doar o dată era să mă înăbușească plânsul, dar am înghițit în sec, am respirat adânc și am fost puternică. Știam că nu  fac bine nimănui, cu atât mai puțin alor mei, dacă ating acea coardă subțire care era pe punctul de a se rupe și în interiorul lor. Tocmai pentru ei, care de nenumărate ori s-au sacrificat pentru mine și care mereu au fost acolo să mă ajute și să mă susțină, pentru ei trebuie să reușesc, să fiu puternică, independentă...o femeie de succes, așa cum mereu mi-am dorit.

Acum să vă povestesc cum au decurs lucrurile până acum. După o lungă călătorie, unde doar vaporul mai lipsea din ecuație pentru ca pachetul să fie complet, căci în două zile am mers cu mașina, cu trenul ( 14 ore și foarte obositoare) și nu în ultimul rând cu avionul, într-o zi îngrozitor de ploioasă în care balerinii mei negri nu făceau față situației și în care cu siguranță coafura nu a rezistat, am ajuns în cele din urmă în această țară incredibil de primitoare și de călduroasă, care parcă m-ar fi așteptat cu brațele deschise.

Avionul a aterizat în Larnaca, iar aerul cald al Mediteranei mi-a mângâiat inima chiar după primul pas pe care l-am făcut pe tărâm cipriot. De aici am pornit spre Nicosia, bineînțeles nu înainte de a aștepta autobuzul o oră întreagă, mult prea lungă pentru oboseala pe care o aveam acumulată...parcă timpul s-a gândit să stea în loc chiar atunci când trebuia să se grăbească cel mai tare.

Când într-un sfârșit am ajuns în Nicosia, un taxi m-a dus la ceea ce credeam eu că erau căminele Universității. Nici că puteam să mă înșel mai mult de atât! Din fericire, am întâlnit persoane amabile, săritoare și dispuse să te ajute dezinteresat, iar după o mică deviere de la traseu, dureri incredibile de mâini și spate de la mersul în continuu cu bagajele în spate și o inevitabilă repriză de plâns, datorată în mare parte oboselii, am reușit în cele din urmă să ajung la destinație, iar dușul fierbinte și somnul după care am tânjit atât de mult au fost cea mai dulce răsplată posibilă.

Acum, când sub soarele cipriot savurez un delicios latte și absorb cât mai mult peisaj posibil, pot spune că viața e frumoasă, iar viitorul sună promițător. 

P.S. Pozele se lasă așteptate, dar vor apărea într-o postare viitoare...

Until then keep it classy and be proud of who you are!
XOXO, Deea